Clasica română

Cum am devenit huligan - Mihail Sebastian

“Scandalul generat de prefata lui Nae lonescu la “De doua mii de ani” (1934) a facut ca autorul, discret plasat pana atunci pe scena literara, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, sa ajunga brusc in centrul atentiei. Capriciile istoriei nu l-au putut impiedica pe Sebastian sa obtina succes si ca dramaturg, inca din timpul vietii. Dupa moartea sa prematura intr-un accident, in 1945, la nici 38 de ani, ramane in atentia publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se mai joaca din cand in cand, dar tinerii il ignora. Atat criticul, cat si romancierul intra in umbra pentru o jumatate de secol, pana cand, in 1996 (anul publicarii Jurnalului sau din perioada 1935-1944), se redesteapta interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. In acest context reluarea primelor romane ale lui Sebastian, ignorate de publicul de azi, este bine venita. In colectia „Cartea de pe noptiera“ a aparut deja romanul Femei. Fragmente dintr-un carnet gasit se reediteaza pentru prima data. Este, asadar, o carte rara si o recuperare de istorie literara, insotita de cateva fotografii ale autorului obtinute prin bunavointa doamnei Cornelia Stefanescu. Cu minime adaptari ale recuzitei si ale limbajului cu aroma interbelica, ambele micro-romane ar fi putut fi opera unui tanar prozator de astazi. Mihail Sebastian avea 25 de ani cand le-a scris.”

Roza vânturilor - Nae Ionescu

“Singura carte, dacă nu scrisă de Nae Ionescu - căci reprezintă o culegere de articole apărute cu alte ocazii, măcar singura carte cu numele său pe copertă a cărei apariţie a fost, am putea spune, "acceptată" de către Profesor. Restul tipăriturilor care îl au ca autor s-au născut din cursurile sale litografiate, adunate la un loc prin efortul foştilor săi studenţi, după moartea lui Nae .

În mod cert, Nae Ionescu avea ce să publice. De unde, atunci, acest refuz de a o face? Mircea Eliade , în postfaţa Rozei vânturilor , găseşte două motive principale: în primul rând, concepţia socratică pe care Profesorul o avea despre filozofie - aceasta fiind imposibil de înţeles pentru cel care nu a văzut-o cum se naşte. Am putea adăuga că este o concepţie mai mult decât socratică, cum tind să o catalogheze toţi - este o idee profund tradiţională, conform căreia orice cunoştiinţă adevărată nu se poate transmite decât prin viu grai. În al doilea rând, refuzul de a publica se bazează şi pe ideea că operele sale, o dată tipărite, ar putea da impresia că el a creat un "sistem". “È vai de cel care crează un sistem filozofic”, avertiza adesea Profesorul, căci el devine un "mort viu", incapabil să mai gândească în afara acelui sistem. Incapabil, deci, să mai gândească."